E vineri, e dimineata, si parca mai mult ca oricand, creierul m-a imboldit sa scriu pe blog. Un iures de ganduri imi copleseste mintea, cand eram mai tanar imi placea sa cred ca pe masura ce am mai multe ganduri cu atat mi se increteste parul mai tare :). M-am trezit devreme, cu melodia lui Chilian in cap, "Chiar daca", si acum dupa ce am vazut videoclipul m-a cuprins un val de nostalgie. http://www.youtube.com/watch?v=wiUMA1KOunQ&feature=related - pentru cei care vor sa vada ceva frumos si emotionant! Foarte reusita realizarea videoclipului, sincer pe mine m-a induiosat mai mult decat as fi crezut. Gandul mi-a zburat, instantaneu, la trecutul meu, care pot sa spun ca a fost foarte tumultos, trecut care a lasat in sufletul meu rani mai mai mult sau mai putin adanci, episoade ale trecutului care s-au intiparit atat de bine in memorie, incat uneori ma enervez ca nu pot sa sterg ceea ce vreau...
Fara sa vreau revin la intrebari existentiale, la rostul vietii si al omului pe pamant. Ce ciudat e omul, si cat se lupta chiar daca stie ca eternitatea e o himera, si ca el exista pe acest pamant doar pentru un timp...iar timpul e relativ...
Cred ca e foarte important sa iti traiesti viata asa cum ti-o doresti, iar acest lucru imi explica foarte mult comportamentul oamenilor si ambitiile fiecaruia. Visul meu in viata este de a calatori pe tot intinsul globului, sa vad natura in toata splendoarea ei, sa cunosc civilazatii noi, sa intru in contact cu oameni care provin din diverse medii si tari cu culturi straine mie, si spre multumirea mea sufleteasca cred ca dupa ce am ratacit multi ani in negura nelinistii sufletesti si in bezna drumului care numai nu vroia sa se contureze, cred ca in sfarsit vad luminita la care trebuie sa ajung, iar pasii mei mai sovaielnici acum ce-i drept, se indreapta incet dar sigur spre telul meu din viata.
E ciudat, momentan a pus pe mine stapanire un sentiment care imi face inima sa bata mai puternic, parca sunt in prima zi de scoala, atunci cand ochii mei inocenti si mintea mea pura descopereau incet noua lume in care am intrat. Parca ma si vad un mic ingeras, care trecuse putin de 6 ani, stand in prima banca, auzind in gand vocea imperativa a mamei "sa fii ochi si urechi la scoala" :), iar eu stateam atat de cuminte cu mainile la spate si ma tot minunam de autoritatea invatatoarei si modul ei maleabil si actoricesc de a interactiona cu noi. Ce mult a trecut de atunci, nu imi vine sa cred. Zilele acestea am gasit o poza de cand ne-a facut pionieri, si m-am amuzat teribil de cum aratam atunci :)
Au trecut ani si viata s-a schimbat...In momentul de fata pot sa spun ca ma bucur de ceea ce imi ofera viata. M-am reapucat de sport, si inima imi vibreaza la fiecare concurs pe care il alerg, si ceea ce e foarte ciudat e faptul ca parca traiesc aceleasi emotii ca atunci cand eram mic si descopeream cu inocenta care ma caracteriza atunci acest sport frumos care are ca si cadrul de desfasurare aceasta minune a lumii si anume natura. Nu ma surprinde deloc cat de fascinat eram de munti, cat demult imi placea sa alerg prin padure, sa aud susurul izvoarelor, ciripitul pasarilor, cat de amuzant era sa ma mai intersectez cu cate o caprioara si sa fugim amandoi ca nebunii de speriati ce eram fiecare de aparitia celuilat :) M-am intors in acest sport, pentru ca aici mi-am regasit linistea sufleteasca, pentru ca atunci cand sunt singur si alerg pe potecile padurilor, simt ca traiesc cu adevarat, simt ca sunt liber si in acele momente simt ca sunt fericit, departe de salbaticia din oras, de oameni rai si perfizi, de locuri aglomerate si zgomotoase, de masini cu motoare turate, de imbecili care se dau in spectacol...Vincero perdero...
Retraiesc un vis al copilariei, si incerc sa fac sa mi se implineasca, imi doresc sa ating performanta in acest sport, sa ating acea performanta pe care mi-am dorit-o toata viata, si e ciudat ca sunt manat de aceste ambitii care nu imi aduc nimic din bunurile pe care si le doreste un om normal. Ieri cand alergam printr-o padure, si era frig, si alergam de rupeam printr-un desis care imi sficuia pielea, iar picioarele mele se incapatanau sa ocoleasca potecuta aceea mica plina de noroi, iar frigul imi intra in piele atat de necrutator, m-a fulgerat un gand: oare de ce fac eu acest lucru, in loc sa stau la caldurica. Si tot atunci aproape instantaneu mi-am dat raspunsul: pentru ca iubesc sa fac acest lucru, pentru ca e o lupta cu vitregiile naturii, pentru frumusetea pe care ti-o arata atunci cand o deranjezi chiar daca ii violezi intimitatea, pentru ca trebuie sa platesti si tu tribut pentru ca o trezesti din eternitatea care o inconjoara, pentru ca nu vad un lucru mai frumos decat alergand intr-un astfel de peisaj mirific, si chiar daca atunci cand ajung la sosire, imi numar zgariiturile, si rememorez prin ceea ce am trecut, simt ca sunt cu adevarat fericit si liber ca pasarea cerului.
Vom vedea ce imi rezolva viitorul, insa sunt convins ca pana la urma am sa ajung acolo unde imi doresc. Un singur lucru ma intristeaza, si anume faptul ca nu mai am anii pe care mi doresc pentru o astfel de performanta, dupa cum spuneam totul e relativ, iar cel mai mare dusman al nostru e timpul...
Vincero perdero...the rest is silence...
vineri, 20 martie 2009
joi, 29 ianuarie 2009
Muntele - love of my life
Nu am mai scris demult pe blog, si parca ma mustra un pic constiinta. In seara asta am recitit cateva postari si chiar daca pic de somn (astazi am facut un drum de Cluj, am avut si un examen), am simtit nevoia de a scrie.
E ora, 00:40, si mi s-a facut un dor teribil de munte. Muntele - love of my life :) Stau cateodata si ma gandesc ce as face daca aceasta minune a lumii nu ar exista. Muntele, este paradisul meu, este locul unde imi regasesc linistea sufleteasca, acolo in salbaticie, la mare altitudine, ma simt mai aproape de Divinitate, imi aud sufletul si gandurile parca se lasa purtate de adierea vantului. Soarele imi zambeste, iarba verde imi readuce optimismul in suflet, freamatul crengilor si ciripitul pasarilor intregesc peisajul mirific si atmosfera de basm care ma inconjoara, o lume pe care se pare ca putini reusesc sa o perceapa si sa o aprecieze la adevarata valoare. Muntele, acest colos care il am cu mine tot timpul in suflet. Fara sa vreau m-am gandit ca nu suntem nemuritori, si sincer, chiar daca acest gand ma intristeaza, ma face sa fiu realist. Sincer imi doresc sa raman pe munte viata de dincolo, sa troienesc padurile si versantii impaduriti, sa ascult susurul izvoarelor si ciripitul pasarilor. Si cand ma gandesc ca Adi a murit din dragoste de munte, in februarie 2004, cand l-a prins avalansa, ma revolt ca natura l-a vrut atat de repede. E trist ceea ce s-a intamplat, insa amintirea lui va ramane vie si vesnica in sufletul meu. Ma tot gandesc cat de vast e sufletul omului, e mai mare decat imensitatea marilor. Cate persoane s-au adapostit in sufletul meu, cate mi-au marcat existenta, si cat de multe si-au castigat un loc in sufletul meu brazdat de negura amintirilor. Zilele acestea am stat si am reflecta asupra vietii mele, asupra trecutului, si am simtit mai mult ca niciodata sa clarific anumite lucruri cu anumite persoane care la un moment dat au trecut prin viata mea. A fost o experienta interesanta, faptul ca am lasat garda jos, si gandurile ascunse si am lasat sa iasa la iveala adevaratele sentimente din acea perioada. Sunt convins ca sinceritatea mea a dat serios de gandit celor cateva persoane cu care am discutat. Cat de tumultoasa e viata, si cat de mici suntem noi in imensitatea Universului. Dar uite ca m-am departat de subiect, adevarul e ca gandurile imi invadeaza mintea cu o viteza coplesitoare, si le astern in masura in care ele devin din ce in ce mai puternice. E un lucru bun sa iti lasi gandurile in voia lor, si e o experienta interesanta sa le asterni pe hartie. Stau uneori si ma minunez cate ganduri imi trec prin cap, si ma amuza gandul ca omul este atat de complex si nici macar nu realizeaza.
E deja 1 noaptea, ascult o piesa faina de la Cenaclul Flacara, si retraiesc cu ochii mintii cateva momente frumoase din viata mea. "Opreste timpul, stiu ca unde nu e moarte nu e nici iubire, si totusi, te rog, opreste Doamne ceasornicul cu care ne masuri destramarea". Cred ca ingerasul meu doarme la aceasta ora, si sincer astept momentul cand are sa vina si am sa o tin in brate, si am sa adorm cu zambetul pe buze, impacat cu mine insumi si cu gandul ca viata, totusi e frumoasa. Mi-e dor de ea, si sincer sa fiu, sufletul meu e greu incercat de sentimente contradictorii. Cred ca fiecare om a ramas marcat de relatiile anterioare, si fara sa vrea isi creaza un mecanism de autoaparare. Ma tot intreb ce o sa-mi rezerve viitorul. Ma gandesc ca m-am schimbat mult in ultimii ani, chiar daca nu arat lucrul acesta. Ma amuza faptul ca apropiatii ma vad la fel de iresponsabil, rebel si fluturas de noapte. Ma amuz copios, sincer sa fiu, de cum sunt perceput de cei din viata mea. Oare chiar asa de bun actor sunt, incat sa las in urma doar ceea ce doresc. The answer my friend is blowing in the wind...
E tarziu. gandurile imi sunt modelate de paharul de vin pe care i degust cu atata placere, si dupa cum spunea cineva "in vino e veritas"(sper ca am scris corect :)), cred ca ceea ce imi zboara acum prin minte astern inconstient, ganduri sincere, necenzurate. Cred ca Paunescu spunea, ca atunci cand nu iti exprimi un gand, e ca si cum ai omora un porumbel...ganduri, ganduri, ganduri...Mi-e dor de munte, si faptul ca maine voi pleca intr-o zona muntoasa, ma face sa tresalt de bucurie, si sa ma gandesc la ziua de maine ca un copil care asteapta cadourile pe care i le lasa Mos Craciun sub brad...Cred ca deja aberez... :)
Voi incheia cu cuvintele lui Florian Pitis:"Daca v-au placut bufonii, mai poftiti si altadata!"
Gandul imi zboara la ingerasul meu :) Mai spun doar atat, puiu: Promit!
Noapte buna tuturor!
E ora, 00:40, si mi s-a facut un dor teribil de munte. Muntele - love of my life :) Stau cateodata si ma gandesc ce as face daca aceasta minune a lumii nu ar exista. Muntele, este paradisul meu, este locul unde imi regasesc linistea sufleteasca, acolo in salbaticie, la mare altitudine, ma simt mai aproape de Divinitate, imi aud sufletul si gandurile parca se lasa purtate de adierea vantului. Soarele imi zambeste, iarba verde imi readuce optimismul in suflet, freamatul crengilor si ciripitul pasarilor intregesc peisajul mirific si atmosfera de basm care ma inconjoara, o lume pe care se pare ca putini reusesc sa o perceapa si sa o aprecieze la adevarata valoare. Muntele, acest colos care il am cu mine tot timpul in suflet. Fara sa vreau m-am gandit ca nu suntem nemuritori, si sincer, chiar daca acest gand ma intristeaza, ma face sa fiu realist. Sincer imi doresc sa raman pe munte viata de dincolo, sa troienesc padurile si versantii impaduriti, sa ascult susurul izvoarelor si ciripitul pasarilor. Si cand ma gandesc ca Adi a murit din dragoste de munte, in februarie 2004, cand l-a prins avalansa, ma revolt ca natura l-a vrut atat de repede. E trist ceea ce s-a intamplat, insa amintirea lui va ramane vie si vesnica in sufletul meu. Ma tot gandesc cat de vast e sufletul omului, e mai mare decat imensitatea marilor. Cate persoane s-au adapostit in sufletul meu, cate mi-au marcat existenta, si cat de multe si-au castigat un loc in sufletul meu brazdat de negura amintirilor. Zilele acestea am stat si am reflecta asupra vietii mele, asupra trecutului, si am simtit mai mult ca niciodata sa clarific anumite lucruri cu anumite persoane care la un moment dat au trecut prin viata mea. A fost o experienta interesanta, faptul ca am lasat garda jos, si gandurile ascunse si am lasat sa iasa la iveala adevaratele sentimente din acea perioada. Sunt convins ca sinceritatea mea a dat serios de gandit celor cateva persoane cu care am discutat. Cat de tumultoasa e viata, si cat de mici suntem noi in imensitatea Universului. Dar uite ca m-am departat de subiect, adevarul e ca gandurile imi invadeaza mintea cu o viteza coplesitoare, si le astern in masura in care ele devin din ce in ce mai puternice. E un lucru bun sa iti lasi gandurile in voia lor, si e o experienta interesanta sa le asterni pe hartie. Stau uneori si ma minunez cate ganduri imi trec prin cap, si ma amuza gandul ca omul este atat de complex si nici macar nu realizeaza.
E deja 1 noaptea, ascult o piesa faina de la Cenaclul Flacara, si retraiesc cu ochii mintii cateva momente frumoase din viata mea. "Opreste timpul, stiu ca unde nu e moarte nu e nici iubire, si totusi, te rog, opreste Doamne ceasornicul cu care ne masuri destramarea". Cred ca ingerasul meu doarme la aceasta ora, si sincer astept momentul cand are sa vina si am sa o tin in brate, si am sa adorm cu zambetul pe buze, impacat cu mine insumi si cu gandul ca viata, totusi e frumoasa. Mi-e dor de ea, si sincer sa fiu, sufletul meu e greu incercat de sentimente contradictorii. Cred ca fiecare om a ramas marcat de relatiile anterioare, si fara sa vrea isi creaza un mecanism de autoaparare. Ma tot intreb ce o sa-mi rezerve viitorul. Ma gandesc ca m-am schimbat mult in ultimii ani, chiar daca nu arat lucrul acesta. Ma amuza faptul ca apropiatii ma vad la fel de iresponsabil, rebel si fluturas de noapte. Ma amuz copios, sincer sa fiu, de cum sunt perceput de cei din viata mea. Oare chiar asa de bun actor sunt, incat sa las in urma doar ceea ce doresc. The answer my friend is blowing in the wind...
E tarziu. gandurile imi sunt modelate de paharul de vin pe care i degust cu atata placere, si dupa cum spunea cineva "in vino e veritas"(sper ca am scris corect :)), cred ca ceea ce imi zboara acum prin minte astern inconstient, ganduri sincere, necenzurate. Cred ca Paunescu spunea, ca atunci cand nu iti exprimi un gand, e ca si cum ai omora un porumbel...ganduri, ganduri, ganduri...Mi-e dor de munte, si faptul ca maine voi pleca intr-o zona muntoasa, ma face sa tresalt de bucurie, si sa ma gandesc la ziua de maine ca un copil care asteapta cadourile pe care i le lasa Mos Craciun sub brad...Cred ca deja aberez... :)
Voi incheia cu cuvintele lui Florian Pitis:"Daca v-au placut bufonii, mai poftiti si altadata!"
Gandul imi zboara la ingerasul meu :) Mai spun doar atat, puiu: Promit!
Noapte buna tuturor!
marți, 18 noiembrie 2008
Demonii subconstientului
E dimineata, destul de devreme pentru mine. Sincer as mai fi dormit, dar nu mi-a dat pace un cosmar. Urat cosmar si atat de veridic. Cand m-am trezit m-am bucurat ca a fost doar un vis urat si eu sunt bine merci la adapostul camerei mele. Ciudat, actiunea se petrecea la Timisora, eram undeva la facultate la cursuri, si tocmai priveam pe fereastra la niste parapantisti care aterizasera mai repede si coborau pe fund pe pamantul faramitat, si sincer sa fiu in adancul sufletului ii invidiam pentru libertatea lor. La putin timp m-am uitat din nou in sus si am inghtetat la imaginea pe care am vazut-o, creasta muntelui, care era compusa din pamant afanat (strange - asa avalansa nu am vazut niciodata), dintr-o data s-a naruit la vale in cascade imense. Tinerii care erau jos si se asezasera la masa nu au mai apucat sa faca mare lucru si pamantul i-a inghitit. Ce e mai ciudat, e faptul ca toti din cladire am alergat la locul tragediei, unde totul era ingropat. Doar eu am reusit sa fac un salt in timp, si sa ma intorc cu 5 minute in urma si am reusit sa vad cu proprii ochi ce s-a intamplat cu adevarat si prin ce momente grele au trecut tinerii cand a venit peste ei avalansa. Fara sa vreau m-am gandit la Adi, si la restul, Dumnezeu, sa-i ierte, si nu vreau sa-mi inchipui ce clipe au trait cand au fost ingropati de avalansa. Ciudat acest vis. Sora-mea imi spunea ieri ca totul se intampla cu un scop, ma tot intreb care a fost scopul acestui cosmar. Oare cineva incearca sa-mi spuna sa ma trezesc mai repede si sa ma apuc de treaba :)
Imi mai amintesc de un lucru din acest vis: privirea impietrita de spaima a unei amice de-a mea, gand care ma duce la faptul ca recent si ea a pierdut pe cineva din familie :( Cat de ciudat iti actioneaza subconstientul!
Una peste alta dupa ce m-am trezit, am deschis calculatorul si am vazut ceva care m-a facut sa zambesc :) Ultimul film descarcat de calculator este LOST! Verry interesting! Am sa incep sa cred in premonitii :)))
E o noua zi si trebuie sa fim optimisti! Life is not so bad after all!
Imi mai amintesc de un lucru din acest vis: privirea impietrita de spaima a unei amice de-a mea, gand care ma duce la faptul ca recent si ea a pierdut pe cineva din familie :( Cat de ciudat iti actioneaza subconstientul!
Una peste alta dupa ce m-am trezit, am deschis calculatorul si am vazut ceva care m-a facut sa zambesc :) Ultimul film descarcat de calculator este LOST! Verry interesting! Am sa incep sa cred in premonitii :)))
E o noua zi si trebuie sa fim optimisti! Life is not so bad after all!
miercuri, 12 noiembrie 2008
Repetabila povara ...
Aseara cand am iesit putin afara, m-au trecut fiorii. Aerul rece mi-a umplut plamanii, fata s-a imbujorat, iar gandul ca vine iarna a pus dintr-o data stapanire pe mine. Acest anotimp atat de drag mie, anotimp care ma duce cu gandul la atatea momente placute din viata mea. E ciudat ce efect poate sa aiba iarna asupra mea. Devin mult mai linistit, mai impacat cu mine insumi, iarna imi da timp sa cuget asupra existentei mele, imi bucura viata prin fulgii zglobii de nea care danseaza uneori in aerul iernatic, fulgi care fara voia lor imi rascolesc deopotriva mintea si sufletul...
Iarna ma duce cu gandul la sarbatori, atunci cand fiecare accepta ceea ce este si in mijlocul familiei e mult mai impacat cu sine. Ciudat, aproape zece ani mi-am facut sarbatorile departe de familie, undeva in munti, dar cu o alta familie, familia orientarii :) E drept ca in primii ani, imi lipseau atat de mult, prajiturile pe care le facea mama, momentele cand prepara aceste bunatati cand eu si fratele meu dadeam iama in creme si blaturi, si saraca mama nu mai stia cum sa le ascunda de noi, sa nu le mancam inainte sa fie gata de tot prajiturile :) Imi lipsesc acele momente, imi lipseste atmosfera aceea cand toata lumea lenevea la caldurica, si cantau divinele colinde ale lui Stefan Hrusca, imi lipsesc acele zile cand eram in cantonament la Pionerul si mergeam la colindat la bucatarese sa primim si noi o gogoasa sau doua in plus. Imi lipsesc diminetile in care ieseam la inviorare pe jumatate adormiti, cu noaptea in cap si nu am sa uit niciodata ce sentimente de liniste sufleteasca si fericire incercam cand ma intorceam si ma confundam cu frumusetea peisajului, cu brazii troieniti de zapada care ne vegheau cu atata strasnicie alergarea noastra de dimineata, totul parca era rupt din realitate, o liniste deplina, o natura inmbracata cu vesmant argintiu care se completa atat de bine cu bucuria sufletului meu de ingeras :) Daca inchid ochii si acum pot sa retraiesc acele momente, parca ma si vad cum alergam vadit impresionat si ma gandesc ca ramaneam fara grai de fiecare data la vederea peisajului mirific. Daca stau sa ma gandesc bine, nu stiu sa fi incercat o fericire mai mare sufleteasca si o impacare cu mine insumi decat atunci in acele dimineti linistite...
Au trecut ani si viata s-a schimbat, se pare ca vine o noua iarna, si daca lucrurile merg asa cum imi doresc s-ar putea ca la finalul lunii decembrie, sa imi petrec vreo zece zile la munte. Sunt curios ce sentimente ma vor incerca, insa sunt convins ca nu voi trai atat de intens ca atunci la varsta copilariei.
Iarna traiesc cele mai ciudate sentimente. Iarna, imi doresc sa am parintii mai aproape, sa fiu cu familia, sa nu mai fiu si eu cel putin pentru cateva zile un lup alb singuratic, cum m-a catalogat cineva... In ultimii ani, de Craciun am fost la tara la parinti, si sincer sufletul mi-a tremurat puternic cand am vazut ca parul le e din ce in ce mai alb, ca nu mai sunt atat de vigurosi, ca miscarile le-au devenit mai lente, ca au mai multe toane, ca au inceput sa accepte cu atata seninatate ca la un moment dat vor parasi aceasta lume..."enigmatici si cuminti terminandu-si rostul lor, langa noi se sting si mor dragii nostri, dragi parinti, cheama-i Doamne inapoi ca si asa au dus-o prost, si fa-i tineri cum au fost fa-i mai tineri decat noi..."
Ce ciudata e viata, si cat de mult ne zbatem sa obtinem ceea ce ne dorim, in loc sa traim efectiv si sa ne bucuram de frumusetile pe care ti le presara Dumnezeu de-a lungul drumului anevoios, dar scurt al vietii tale :(
" Opreste timpul, stiu ca unde nu e moarte nu e nici iubire, si totusi, te rog, opreste Doamne ceasornicul cu care ne masuri destramarea..."
Iarna ma duce cu gandul la sarbatori, atunci cand fiecare accepta ceea ce este si in mijlocul familiei e mult mai impacat cu sine. Ciudat, aproape zece ani mi-am facut sarbatorile departe de familie, undeva in munti, dar cu o alta familie, familia orientarii :) E drept ca in primii ani, imi lipseau atat de mult, prajiturile pe care le facea mama, momentele cand prepara aceste bunatati cand eu si fratele meu dadeam iama in creme si blaturi, si saraca mama nu mai stia cum sa le ascunda de noi, sa nu le mancam inainte sa fie gata de tot prajiturile :) Imi lipsesc acele momente, imi lipseste atmosfera aceea cand toata lumea lenevea la caldurica, si cantau divinele colinde ale lui Stefan Hrusca, imi lipsesc acele zile cand eram in cantonament la Pionerul si mergeam la colindat la bucatarese sa primim si noi o gogoasa sau doua in plus. Imi lipsesc diminetile in care ieseam la inviorare pe jumatate adormiti, cu noaptea in cap si nu am sa uit niciodata ce sentimente de liniste sufleteasca si fericire incercam cand ma intorceam si ma confundam cu frumusetea peisajului, cu brazii troieniti de zapada care ne vegheau cu atata strasnicie alergarea noastra de dimineata, totul parca era rupt din realitate, o liniste deplina, o natura inmbracata cu vesmant argintiu care se completa atat de bine cu bucuria sufletului meu de ingeras :) Daca inchid ochii si acum pot sa retraiesc acele momente, parca ma si vad cum alergam vadit impresionat si ma gandesc ca ramaneam fara grai de fiecare data la vederea peisajului mirific. Daca stau sa ma gandesc bine, nu stiu sa fi incercat o fericire mai mare sufleteasca si o impacare cu mine insumi decat atunci in acele dimineti linistite...
Au trecut ani si viata s-a schimbat, se pare ca vine o noua iarna, si daca lucrurile merg asa cum imi doresc s-ar putea ca la finalul lunii decembrie, sa imi petrec vreo zece zile la munte. Sunt curios ce sentimente ma vor incerca, insa sunt convins ca nu voi trai atat de intens ca atunci la varsta copilariei.
Iarna traiesc cele mai ciudate sentimente. Iarna, imi doresc sa am parintii mai aproape, sa fiu cu familia, sa nu mai fiu si eu cel putin pentru cateva zile un lup alb singuratic, cum m-a catalogat cineva... In ultimii ani, de Craciun am fost la tara la parinti, si sincer sufletul mi-a tremurat puternic cand am vazut ca parul le e din ce in ce mai alb, ca nu mai sunt atat de vigurosi, ca miscarile le-au devenit mai lente, ca au mai multe toane, ca au inceput sa accepte cu atata seninatate ca la un moment dat vor parasi aceasta lume..."enigmatici si cuminti terminandu-si rostul lor, langa noi se sting si mor dragii nostri, dragi parinti, cheama-i Doamne inapoi ca si asa au dus-o prost, si fa-i tineri cum au fost fa-i mai tineri decat noi..."
Ce ciudata e viata, si cat de mult ne zbatem sa obtinem ceea ce ne dorim, in loc sa traim efectiv si sa ne bucuram de frumusetile pe care ti le presara Dumnezeu de-a lungul drumului anevoios, dar scurt al vietii tale :(
" Opreste timpul, stiu ca unde nu e moarte nu e nici iubire, si totusi, te rog, opreste Doamne ceasornicul cu care ne masuri destramarea..."
luni, 27 octombrie 2008
:(
Toata viata mea am facut greseala sa am incredere in oameni, si aprope de fiecare data m-au dezamagit. Problema e ca numai nu ma invat minte. E ciudat cat de mult se schimba omul atunci cand cel de langa el nu face ceea ce-i place, cat de radical poate gandi, si cat de abject si necrutator poate fi fata de cel pe care il placea. Ma tot mir si numai nu gasesc un raspuns :( Zilele acestea am ramas din nou surprins de cata rautate zace in unii, si sincer astazi am ramas din nou cu un gust amar. Ma tot gandesc daca am avut sau daca am prieteni adevarati, adica acei oameni pe care te poti baza toata viata. Mai bine nu analizez prea in detaliu pentru ca s-ar putea sa-mi schimb total parerea despre oameni :( Si ma doare ca am ajuns la concluzia, ca femeile sunt atat de vipere si atat de razbunatoare. Ma incearca un sentiment de dezgust, cum nu am mai incercat demult. Si ceea ce ma doare mai tare e faptul, ca ele se cred niste doamne in adevaratul sens al cuvantului. Mi se face scarba!
Totusi e bine sa vad partea buna a lucrurilor, acum cand aveam mai mare nevoie de prieteni, s-a facut selectia atat de bine. Cei care pozau doar in ipostaza de prieten au reusit sa se autoexcluda, prin faptul ca de abia au asteptat momentul prielnic "sa-mi dea in cap", e drept, au facut-o cu atata gratie incat au reusit sa pozeze in ipostaze de victime.Ma amuza situatia si ma intriga in acelasi timp!Dar nu are importanta. Intr-un fel ma bucur ca trec prin aceste momente, deoarece acum am ocazia sa vad care imi sunt adevaratii prieteni! Din pacate sunt mai putini decat m-am asteptat, dar asta e viata!
Inchei seara putin dezamagit de lumea care m-a inconjurat, insa fericit ca mai sunt oameni care mi-au ramas alaturi. Sunt la fel de optimist si plin de viata, si sunt sigur ca totul va fi bine, si faptul ca am descoperit ceea ce am avut langa mine nu o sa umbreasca nici o clipa fericirea pe care o port in suflet!
Totusi e bine sa vad partea buna a lucrurilor, acum cand aveam mai mare nevoie de prieteni, s-a facut selectia atat de bine. Cei care pozau doar in ipostaza de prieten au reusit sa se autoexcluda, prin faptul ca de abia au asteptat momentul prielnic "sa-mi dea in cap", e drept, au facut-o cu atata gratie incat au reusit sa pozeze in ipostaze de victime.Ma amuza situatia si ma intriga in acelasi timp!Dar nu are importanta. Intr-un fel ma bucur ca trec prin aceste momente, deoarece acum am ocazia sa vad care imi sunt adevaratii prieteni! Din pacate sunt mai putini decat m-am asteptat, dar asta e viata!
Inchei seara putin dezamagit de lumea care m-a inconjurat, insa fericit ca mai sunt oameni care mi-au ramas alaturi. Sunt la fel de optimist si plin de viata, si sunt sigur ca totul va fi bine, si faptul ca am descoperit ceea ce am avut langa mine nu o sa umbreasca nici o clipa fericirea pe care o port in suflet!
luni, 13 octombrie 2008
Pentru ca imi doresc...
E 13 octombrie, e luni, e dimineata, e o noua zi, o noua saptamana, un nou inceput. Nu demult m-am trezit, dupa o noapte cu vise mai mult sau mai putin frumoase, cert e ca nu pot sa zic ca e una dintre cele mai bune zile ale mele. Ma tot gandesc, la lumea aceasta, ma tot gandesc ca suntem niste actori pe scena vietii, si ma tot mir cate sacrificii face fiecare ca sa o duca mai bine. Ma intristeaza faptul ca esti nevoit sa renunti la atatea lucruri pentru a reusi sa obtii un lucru. E adevarat ca satisfactia este foarte mare, dar parca viata e prea scurta pentru a face atatea sacrificii. Lucrul acesta ma duce din nou la gandul ca fiecare om are asteptarile lui si fiecare om simte ca e impacat cu el insusi numai dupa ce realizeaza ceea ce si-a propus. Si acum imi incolteste gandul ca fiecare om e unic in felul lui, fiecare are telurile lui ascunse, fiecare lupta pentru ceva pe care el in inconstienta lui crede ca e vital sa il aiba, si se simte atat de nenorocit daca nu reuseste. Cred ca e o competitie acerba in viata aceasta, fiecare lupta cu el insusi si cei mai ambitiosi isi depasesc de atatea ori limitele. Dar oare de ce are nevoie omul ca sa fie linistit si fericit, oare ce pretinde fiecare de la viata?
Ultimele zile am fost plecat din Baia Mare, si am hoinarit vreo 2000 de km la bordul masinii. A fost interesant, am intalnit oameni noi, mentalitati diferite, am vazut ce idealuri au unii, am observat fara sa vreau (si am ramas putin surprins) ce ii multumeste pe unii si spre ce se canalizeaza toate eforturile lor. Eu nu cred ca am fost niciodata materialist, a fost o vreme cand aruncam cu banii in stanga si in dreapta doar ca sa-mi traiesc viata la intensitate maxima, doar ca sa o fac fericita, cel putin pentru o clipa pe partenera de langa mine. Sunt convins ca nu am reusit de fiecare data, dar cel putin am incercat. Zambesc un pic amar la amintirea zilelor lasate in urma. Ciudat, dar zilele trecute mi-am revazut doua foste prietene, care mi-au marcat viata in anii cand am fost cu ele. Clujul, oras drag mie inca de mic. A fost o vreme cand inima imi tresarea cu fiecare km in drumul meu spre Cluj.... Soarta a facut sa nu mearga relatia, dar eu zic ca asa a fost sa fie. Am revazut-o, duminica dimineata, la fel de frumoasa, la fel de sigura pe ea, coordonand cu atata siguranta toata activitatea. Mi-a fost de ajuns doar o clipa sa rememorez clipele frumoase petrecute impreuna si sa-i simt fermitatea si hotararea din ochi. Am admirat-o intotdeauna pentru hotararea cu care se lupta cu viata si ii pretinde fericirea. Ma amuza faptul, ca acum cand am vazut-o isi pastra aceeasi mimica de om imbatabil, si nu afisa nimic din oboseala ultimelor nopti nedormite. Mi-as fi dorit sa stau cu ea mai mult la povesti, cu atat mai mult cu cat nu am mai vazut-o de aproape trei ani. Inima a tresarit la vederea ei, lucru care imi confirma pentru a nu stiu cata oara, ca fiecare femeie care a trecut prin viata mea a lasat urme in sufletul meu...
Au trecut anii si viata s-a schimbat...
...ea isi urmeaza dumul pe care singura si l-a ales si cred ca si-a gasit fericirea alaturi de partenerul ei de viata. Ma bucur pentru ea, si sper ca odata si odata sa ne intalnim fericiti, fiecare asezat la casa lui si cu copiii de manuta :)
Tot ieri am revazut-o pe o alta prietena care mi-a marcat existenta in anii 2002-2003. S-a reantors in tara, e drept ca pentru putina vreme. Am stat la un suc, si stand si privind-o cum imi povestea, mi-am revazut cu ochii mintii intreaga relatie cu ea. Ciudat e faptul ca acei ani in care am fost impreuna mi se par atat de indepartati, si parca au fost in alta viata.
Au trecut ani si viata s-a schimbat...
...eu m-am schimbat foarte mult de atunci, am alte standarde in viata, am alte prioritati, ma lupt pentru ceea ce vreau, sunt mai calit mai optimist, mai sigur, mai puternic si mai necrutator in relatiile cu oameni. Am devenit un om destul de pragmatic, lucru care nu pot sa spun ca imi place foarte mult. Dar ma gandesc ca viata asta m-a facut asa, si poate ca a trebuit sa trec prin foarte multe ca sa devin un astfel de om. Ieri pe terasa la un moment dat zambetul mi-a luminat fara sa vreau fata si un val atat de puternic de siguranta si optimism a pus stapanire pe mine. E ciudat, dar pentru prima data stiu ce imi doresc de la viata, si zambesc sfidator greutatilor pe care sunt convins ca le voi intalni pe drumul anevois spre tel. Dar ma gandesc ca sigur am sa razbesc si am sa ajung acolo unde imi doresc. Eu zic ca in ultimii doi ani am inceput sa ma schimb incet incet si sa privesc cu alti ochi viata :)
Si trebuie sa recunosc ca a trebuit sa fiu la pamant, acolo la cel mai de jos nivel, ca sa ma ridic si sa renasc din propria cenusa ca sa inteleg ca doar eu sunt singurul vinovat de situatia in care ma zbat. E drept ca o vreme nu am inteles de ce mi-a dat Dumnezeu atatea, si de ce m-a trimis pe cea mai de jos treapta vietii mele, dar acum inteleg ca facut-o pentru binele meu. Si sunt convins ca Dumnezeu, nu da omului mai mult decat poate duce.
Au trecut ani si viata s-a schimbat...
Acum la 31 de ani, viata mea a capatat un nou sens. Incet incet lucrurile se aseaza si pentru mine si parca imi recastig pe zi ce trece linistea sufleteasca. Am redescoperit din nou sportul care a fost hotarator pentru existenta mea si care m-a facut ceea ce sunt acum, si cred ca am sa ma dedic acestei activitati toata viata. Am reantalnit o fata pe care o stiu de cand eram copil, cu care practic am copilarit si ne-am automodelat in acelasi mediu. E ciudat cum Dumnezeu a vrut sa ne intalnim tocmai acum cand viata mea incepea sa se schimbe radical! Munca pe care o voi face de acum incolo are atat de multe in comun cu sportul meu preferat, incat ma amuza gandul ca voi petrece atat de mult timp liber si in mediul meu prielnic. Voi fi ca un soim care va survola vazduhul :)
The answer my friends is blowing in the wind...
Ultimele zile am fost plecat din Baia Mare, si am hoinarit vreo 2000 de km la bordul masinii. A fost interesant, am intalnit oameni noi, mentalitati diferite, am vazut ce idealuri au unii, am observat fara sa vreau (si am ramas putin surprins) ce ii multumeste pe unii si spre ce se canalizeaza toate eforturile lor. Eu nu cred ca am fost niciodata materialist, a fost o vreme cand aruncam cu banii in stanga si in dreapta doar ca sa-mi traiesc viata la intensitate maxima, doar ca sa o fac fericita, cel putin pentru o clipa pe partenera de langa mine. Sunt convins ca nu am reusit de fiecare data, dar cel putin am incercat. Zambesc un pic amar la amintirea zilelor lasate in urma. Ciudat, dar zilele trecute mi-am revazut doua foste prietene, care mi-au marcat viata in anii cand am fost cu ele. Clujul, oras drag mie inca de mic. A fost o vreme cand inima imi tresarea cu fiecare km in drumul meu spre Cluj.... Soarta a facut sa nu mearga relatia, dar eu zic ca asa a fost sa fie. Am revazut-o, duminica dimineata, la fel de frumoasa, la fel de sigura pe ea, coordonand cu atata siguranta toata activitatea. Mi-a fost de ajuns doar o clipa sa rememorez clipele frumoase petrecute impreuna si sa-i simt fermitatea si hotararea din ochi. Am admirat-o intotdeauna pentru hotararea cu care se lupta cu viata si ii pretinde fericirea. Ma amuza faptul, ca acum cand am vazut-o isi pastra aceeasi mimica de om imbatabil, si nu afisa nimic din oboseala ultimelor nopti nedormite. Mi-as fi dorit sa stau cu ea mai mult la povesti, cu atat mai mult cu cat nu am mai vazut-o de aproape trei ani. Inima a tresarit la vederea ei, lucru care imi confirma pentru a nu stiu cata oara, ca fiecare femeie care a trecut prin viata mea a lasat urme in sufletul meu...
Au trecut anii si viata s-a schimbat...
...ea isi urmeaza dumul pe care singura si l-a ales si cred ca si-a gasit fericirea alaturi de partenerul ei de viata. Ma bucur pentru ea, si sper ca odata si odata sa ne intalnim fericiti, fiecare asezat la casa lui si cu copiii de manuta :)
Tot ieri am revazut-o pe o alta prietena care mi-a marcat existenta in anii 2002-2003. S-a reantors in tara, e drept ca pentru putina vreme. Am stat la un suc, si stand si privind-o cum imi povestea, mi-am revazut cu ochii mintii intreaga relatie cu ea. Ciudat e faptul ca acei ani in care am fost impreuna mi se par atat de indepartati, si parca au fost in alta viata.
Au trecut ani si viata s-a schimbat...
...eu m-am schimbat foarte mult de atunci, am alte standarde in viata, am alte prioritati, ma lupt pentru ceea ce vreau, sunt mai calit mai optimist, mai sigur, mai puternic si mai necrutator in relatiile cu oameni. Am devenit un om destul de pragmatic, lucru care nu pot sa spun ca imi place foarte mult. Dar ma gandesc ca viata asta m-a facut asa, si poate ca a trebuit sa trec prin foarte multe ca sa devin un astfel de om. Ieri pe terasa la un moment dat zambetul mi-a luminat fara sa vreau fata si un val atat de puternic de siguranta si optimism a pus stapanire pe mine. E ciudat, dar pentru prima data stiu ce imi doresc de la viata, si zambesc sfidator greutatilor pe care sunt convins ca le voi intalni pe drumul anevois spre tel. Dar ma gandesc ca sigur am sa razbesc si am sa ajung acolo unde imi doresc. Eu zic ca in ultimii doi ani am inceput sa ma schimb incet incet si sa privesc cu alti ochi viata :)
Si trebuie sa recunosc ca a trebuit sa fiu la pamant, acolo la cel mai de jos nivel, ca sa ma ridic si sa renasc din propria cenusa ca sa inteleg ca doar eu sunt singurul vinovat de situatia in care ma zbat. E drept ca o vreme nu am inteles de ce mi-a dat Dumnezeu atatea, si de ce m-a trimis pe cea mai de jos treapta vietii mele, dar acum inteleg ca facut-o pentru binele meu. Si sunt convins ca Dumnezeu, nu da omului mai mult decat poate duce.
Au trecut ani si viata s-a schimbat...
Acum la 31 de ani, viata mea a capatat un nou sens. Incet incet lucrurile se aseaza si pentru mine si parca imi recastig pe zi ce trece linistea sufleteasca. Am redescoperit din nou sportul care a fost hotarator pentru existenta mea si care m-a facut ceea ce sunt acum, si cred ca am sa ma dedic acestei activitati toata viata. Am reantalnit o fata pe care o stiu de cand eram copil, cu care practic am copilarit si ne-am automodelat in acelasi mediu. E ciudat cum Dumnezeu a vrut sa ne intalnim tocmai acum cand viata mea incepea sa se schimbe radical! Munca pe care o voi face de acum incolo are atat de multe in comun cu sportul meu preferat, incat ma amuza gandul ca voi petrece atat de mult timp liber si in mediul meu prielnic. Voi fi ca un soim care va survola vazduhul :)
The answer my friends is blowing in the wind...
marți, 23 septembrie 2008
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
